azi am ieşit din casă să merg spre staţie, spre atelier,
eram morocănos, la asta se-adaugă şi mahmureala care-o am de ieri.
mai înjuram oamenii în gînd, iar cînd am văzut troleibuzu,
n-am îndrăznit.
ieri am avut o criză psihotică, am lovit cu dârzenie în pereţi
şi-am trîntit bicicleta, că aveam pană la roată. voiam să mai fac rost de alcool.
vroiam să mă îmbăt ba chiar mai tare! şi să-mi fie şi mai rău.
zilele astea singuratice mă turmentează.

m-am îmbătat.
îs singur.
mai beu.
am o durere.
într-un fel mă urăsc.
ş doar eu ştiu cum mă.
or, îs doar eu cel mai aproape de adevărata înfăţişare a acestei stări.
nimenea mai mult nu va primi, decît răni ş suferinţă, din partea mea.
de multe ori ziceam, c-o să încetez a renega vre-o schimbare.
poezia asta-i o revelaţie, şi e cumplită de puncte.
ş nu ştiu dacă am exaltat în a mă face schimbat.

regret că nu m-am despărțit demn de domnișoara în cauză.