nu mai am nici un prieten de vîrsta mea.

la ai mei douăș-opt. 

o fi o simplă concluzie, tot monologu ăsta.

#2
ei ș dacă-i așa stă treaba, se poate de-i dat bătaie, pînă la extremă (epuizare ori.., dar oricum o fi) 

 joacă stările un circ haios

și mor oamenii ce apreciază frumosul, și-i pierzi într-un moment de nesesizare, care vine apoi, înțelegînd că te afli printre oameni a căror valori îți sunt străine. însă închipuindu-ți a fi în pielea lor, îți aduce o tristețe copleșitoare. 

un mic perefrazat referitor la prietenii mei, constă în faptul că nu comunic cu nimeni de vîrsta mea, chiar și cu Adrian, și mă gîndeam la cum o evolua viața-mi, peste un 10 ani. 

 eu nu știu unde-și are rădăcini emoția, dar cînd te văd, ori am impresia că te văd, răscolește-n mine o furtună oarbă, un cutremur surd, o văpaie mută. ce ridicol.