cîte puțin continuă detașarea față de oameni, și dejai, de cei mai apropiați.
în săptămîna asta am plecat într-o mică aventură cu Andrei, ca să lucrăm binișor, să cărăm niște pămînt. 
am anticipat această călătorie de mai devreme, și-am luat produse și chestii, deci, am și petrecut, dacă nu-i de ținut cont de oboseala de după lucru, destul de bine. 
abia azi am venit în oraș, iar pe drum s-a defectat bicicleta, și-acolo mai că se defectase două roabe, pe care le foloseam, însă am rezolvat în amîntrei cazuri. 
pe-acolo mai făceam pauze, avînd timp să cîntăm, vorbim, să mergem la scăldat, și să facem niște mîncare gustoasă. iar pe-acolo, nu prea departe, fiind un loc atît de fascinant de-a te băga în apă, c-am reușit spre ultimele zile să ne prindem de curaj și să sărim în apă chiar de pe eșafod.
în mare parte a fost o călătorie superbă, dacă n-ar fi celelalte probleme. 
următoarele zile am de gînd să mă odihnesc, iar apoi am de-mi cărat toate lucrurile, fiindcă în foarte apropiatul curînd voi rămîne fără casă. și la asta mă refeream în prima frază.

 ochii care nu știu ură, spune-mi de ce i-ai trădat