e 30 august, dimineața. n-am fumat de-o zi întreagă, și nici n-am băut,
de vro două, să-nțeleg că-s într-o situație tîmpită, orașu ista m-o săturat.
prea multă presiune, ș apar atîtea gînduri, de altfel, .. apar și foarte multe stări
și emoții, negative și instabilitatea asta-mi domină gîndu.
că n-am fumat ș băut, am devenit nervos, de ceva zile stau în casă c-am răcit..
iar înainte de asta am stat în casă fără bani ș companie.
cîteodată mi se transpun stări, față de o persoană anume, într-o neclaritate majoră,
ba-s nervos că-s gata să stric și să distrug, ba că aș striga la atenție!
și toate mă aduc la fumat și băut.e greu să te lași de așa relaxări,
totul devine de parc-aș umbla pe-o podea fierbinte,
de ceva timp n-am avut o beție care m-ar satisface și nici un timp petrecut ca lumea.
și mă gîndesc de ce-am venit în acest afurisit oraș..?!
mă mai tulbură și gîndul dacă urmez o direcție care m-ar satisface, ori,
mai precis spus, dac-am ajuns în băltoaca-n care am vrut.
e greu să te dezici de băutură și fumat. cînd creierii încep a fierbe,
iar picioarele îți ard, și te-nhibi într-o-ncăpere, în care tavanu nu-i înalt.
mai zi-i că pereții-s albi, ș tu stai pustiu îmbrăcat în hainele lu adam,
se plămădea o rimă sacră, dar în suflet stă săracu, ș-te privește cu ochi crînceni.

16 aug. 2017.
m-am frezat. de cîtevai săptămîni mă aflu în casa unei scriitoare, şi mă tulbura că n-am scris de ceva timp.
dac-ai ştiut măcar puţin de presiunea din oraşu ăsta, atunci zic că mă tulbură tucmai şi tablourile.
şi des sînt de-alea care nu le poţi interpreta, nici măcar înţelege. tablouri din viaţă.
probabil sînt în starea cînd încerc a prinde doi iepuri odată, îmi pare rău că n-am puşcă.
să rămîi singur acasă nu-i defel vesel, deja.  cîteodată dezamăgirile tre acceptate ca fact.

     crede-ai tu or n-ai crede-n mistică, fie de cuviința ta. eu însă sînt încă indecis, ce soi de mistică e asta.

     vin eu deci din sat, după o lună de stat acolo, iar fiecare-ar trebui să știe la cît de singur rămîi și la cît de tentat ești în ispite de oricare soi. nebuneala din orașu ăsta m-o doborît și, după vr-o două zile de beție ș greață/mahmureală, tind să văd (fiind ș azi oleacă beat) cît farmec e-n tot orașu ăsta. petrecut astăzi umblînd prin oraș, iar spre seară, obosit, mergînd în rutieră, văd o fată cu care mă sărutam vro doi ani în urmă, voioasă de caracter. îi arăt că poate-ar vrea să ieșim la o plimbare, la care ea nu răspunde, poate din cauza că nu a înțeles, ori că merge spre un alt iubit, oricum mă resemnez,. weh. mai continuă drumu, am fumat niște iarbă și îmi simt anxietatea, mai coboară niște oameni și,.. mă uit, pe scaunu din spatele ei stă o alta, care-am sărutat-o, vro patru ani în urmă. era cu un băiat, iar eu, cu jointu-n geantă, și oleacă de-alcool în cap, nu știu cum s-o salut și pe ea, că, n-ar fi frumos.. mai spre stația mea îi zic băiatului: ia cheam-o pe domnișoara aia. el mirat mă privește, ea tot, mirați ambii.. cu ăștia am schimbat și-o frază. am ieșit voios, îmi pare așa ridicolă situația.
     pe drum spre rutiera asta, mergeam prin curți și mă dureau tălpile de la asfalt, trecuse ș-o pisică neagră , drept pe drumu din față, și o cotisem printr-un parc, pe cărări. 

https://www.facebook.com/Atelier-de-ceramic%C4%83-803760836345828/

urăsc evidențierea materialismului uman, adică zilele cînd femeile îmbracă rochii frumoase și postează poze, ș bărbații care umblă aiuriți de duhoarea primăverii. aș zice că vreu să beu, cu toate că încerc să demotivez dorința, să o acopăr ș să o stagnez. nuș cum mi-o apărut dorința de-a lua heroină, periculoase îs emoțiile astea, care te ghidează în glodăraie ș îț încălcește mintea. totuș distrugerea corpului meu o avut un oarecare efect, ș timpu.. era ș timpu. ca să crești, tre să-nțelegi că ești jos, cît de jos,.. însă am căzut prea jos, decăzut. vremea nu iartă.
urăsc colectivu ăsta de oameni, că, omu o devenit o ființă care nu poate trăi singur și asta-i o idee care pretutindeni e răspîndită, cu fiecare zîmbet, glumă, cuvînt, acțiune. urăsc că nu mai vreau detașare, că nu o vreau în aceeași măsură cum înainte. să zic că nu-i de mirare toate ce se-ntîmplă în spațiu ăsta, că toate astea, nu-s degradare, aicea, în orașu ista, în ochii majorității oamenilor, n-o existat cultură și dezvoltare. sigur că toate scrise îs o utopie și la sigur o viziune greșită.
urăsc să mă simt atît de bătrîn, și să-i privesc pe toți de sus, așa fac și o fac bine. am ajuns la punctul în care mi-aș urî viața, în care aș renega viața mea, însă nu acum. aș vrea să fiu satisfăcut de ce mă-nconjoară și de ce se întîmplă și de cum mă simt. aș vrea o liniște și claritate. o simplitate. nu zic că n-o am, într-o oarecare măsură mă satisface, .. în măsura în care nu mă gîndesc prea mult la toate. 

scurtă poezie existențialistă.
are ș asta o cauză..,
faptu că am căzut pînă la cea mai umilă determinare a cuvîntului "om",
m-o făcut să înțeleg contingentu de oameni ce mă înconjoară,
și-o apărut aspra dorință de-a evada, din împrejurimile astea de glod, 
însă nu poți să negi ce ai fost.

aș fi vrut să mă știi, cum mă știe vînzătoarea din magazinu de lîngă casă