cum scutură vîntu de primăvară cireșii,

și ridică petalele-n sus, 

către fereastra din care fumez,

creînd senzația că ninge, într-o avalanșă

pe lîngă tot ce-i verde, mai există și alb.

mă ridică și spulberă-n valurile unui rîu, 

pe malul căruia se odihnește copilăria mea,

un rîu pe-a cărui ape plutesc, limpede,

fragmente albe furate de gînd,

și se izbește de piatră, tot ceea ce sînt.