Avuseşi un timp cam prost, înainte de-a porni în escapada de la văratic, căci mă simţeam şi-aşa tulburat de oraş, iar plus la asta s-a adăugat şi proiectul în care m-am implicat şi a cărui final îl tot amînam. Cu toate astea, avînd banii în mîini, în prima seară am şi cheltuit vro jumătate din ce mi s-a plătit, pentru un amplificator nou, care-i acu la un prieten, şi de care, pe semne, nu-s aşa de satisfăcut, şi pentru băutură şi taxiu, dacă nu greşesc, căci nu mai ţin minte nimic după primu pahar de absint din acea seară. Era oboseală, stres şi nesomn, vro douăzeci de ceasuri, înainte să începem filmările, iar noaptea, făcuseşi toţi treizeci şi două de ore de nesomn. Apoi m-am mai încărcat cu cîţiva zeci de litri de bere, iarbă şi ţigări, şi m-am închis în casă, tăvălindu-mă pe podea şi cîntînd. Într-un final, gătind şi banii, şi băutura, m-am apucat aşa nervos şi obosit de montare. Dracului de comp îmi mai făcea farsa, cîteodată, dar nu într-atît de grav, iar într-una din ele, am şi sters tot materialu filmat, aşa că nu mai aveam din ce monta, şi era, pe cît de tîmpit, pe-atît şi de haios. Defel profesional. Ei bine, l-am dus şi pe ăsta la capăt, şi m-am apucat să chibzuiesc plecarea. Mi-am pus la punct toate treburile de pe-aici, făcut curăţenie, strîns lucrurile şi aparatele, şi-ntr-o zi cu ploaie, am pornit spre gară, de unde-am luat prima rutieră, pîn spre un oraş îndeaproape, iar de-acolo, cu alt microbuz, deja mai liber, spre sat. Mi-am luat două cărţi, crezînd c-o să-mi ajungă, şi-am început a citi de pe drum, iar în rută, erau şi cîtevai fete frumoase, care, mă-ntreb, dacă au rămas cumvai uimite. Am început cu un roman aventurier, care m-a prins de-odată, poate din cauza că m-am săturat de toată lumea asta cu telefoane şi oamenii care mă enervaseră anterior. Aşa deci, ajunseşi pîn aproape de sat, şi, închizînd cartea, mă gîndeam la chestii legate de interdependenţa lucrurilor, gen dacă să merg îndată divale, or să pornesc spre tătaia şi cît sens şi tălmăciri ar fi în subconştient. Şoferu, un domn destul de prietenos, m-a remarcat chiar din gară, cu fraza: eii, dap tata te aşteaptă!, şi cu un zîmbet voios, m-a lăsat chiar în faţa casei lui. N-aveam încotro. Am urcat spre căsuţa verzuie, fără gard, decît cel format natural, din stînci şi bolovani, şi-am pupat uşa. Şi-aşa, cu un rucsac mare, şi chitara într-o mînă, am coborît divale, pe lîngă rîu. Era pe-nserate, şi simţeam libertatea fierbînd în mine, dîndu-i frîu liber cu două trei ţipete înăbuşite, căci nu eram încă pregătit s-o trăiesc la justa-i valoare.
Aproape de casă, pe faţă începu să se mînjască un zîmbet involuntar şi incontrolabil, era starea aia, cînd ajungi supra-satisfăcut de situaţia în care te afli. E aproape întotdeauna aşa, ajungînd acolo. De fapt începe din ultima cotitură, căci, de-acolo e un drum dealuros, dar drept, către destinaţie, iar de pe ultimul vîrf se observă întreg satul, dealul şi rîurile. Aş găsi multe exemple care să definească mai precis emoţia, însă cred că tot nu aş putea explica pe deplin toată fierberea aia lăuntrică. Încercînd să controlez acest acces de fericire buimacă, care-a căzut peste mine, am şi intrat pe poartă, şi-ndată mi se ivise imaginea femeii care străjuieşte beciul, la care-am aruncat un salut voios! Deja ştiam ce se întîmplă. Femeia îşi ducea contul vinului care se bea şi care va rămîne. Am trecut resemnat, fără nici o intenţie de-a mă băga în treburile acelor doi din beci, şi femeii de gardă, direct către uşa casei.
După un pahar de vin şi o masă de primire, voind să mai petrec cevai timp cu tătaia, care de altfel luase o sticlă de doi jumate de vin, am plecat spre casa lui, unde-am şi descins o adevărată discotecă. Pe la ora douăşpe, eu, fiind mai treaz, m-am apucat să acordez chitările, iar apoi, ambii ne-am apucat să improvizăm. Improvizaţia de altfel, merse bine, taică-meu fiind puţin prea beat, băga note pe măsură. Ne tot jucam între blues, punk şi jazz, după care-o mai venit fiu primarului, şi ne-am liniştit. Pe la ora două noaptea am ajuns acasă, pe acelaşi mal de rîu, sub un cer înstelat atît de liniştit, iar eu, fiind nu prea beat, mă mulţumeam de această savoare. Următoarea zi, însă, era mai grea, mai mult pentru tătaia, care-o băut multişor, şi pe care-l tot îndemnam spre trezire, iar el se enervaseşi cumplit. Aşa deci se tot calma în mine acel zbucium şi grabă din oraş, care-o trăieşti, într-o casă lîngă şosea, unde-s adesea aglomeraţii şi care-i inevitabil exteorizat cu o mare trăire într-un mediu rural. Următoarele zile, m-am apucat de treabă, căci mai era frig, am urcat într-unul din nucii bătrîni şi-am stat acolo vro jumătate de oră, tot încercînd din toate puterile să dau jos o creangă uscată, chiar din vîrful copacului, avînd şi nişte răgaz, am tras o ţigară-n acel pom, iar apoi am izbutit s-o dau jos, cu picioarele tremurînd şi ochii puţin buimăciţi din cauza înălţimii. Prima carte am gătit-o în patru zile, o aventură a doi băieţi tineri, pe drumuri europene cu o niva, care se citise foarte uşor. Iar să stai lîngă un perete cald, şi să citeşti o noapte întreagă, e chiar o plăcere deosebită, în orice caz, o mai mare plăcere decît să te căzneşti din cauza unei iubiri pierdute. Însă mă mai tulburau gînduri tîmpite, şi visuri la fel de proaste, de care tresăream pe la răsărit de soare, şi stăteam afară să fumez o ţigară ori două, şi să-nghit vin. După prima săptămînă, mi-am dat seama de situaţia creată, căci îţi ia întotdeauna un răgaz de timp ca să te asimilezi unei atmosfere. Am tras vreo două ori pînă la izvor, să aduc acasă o sticlă de apă de stîncă, pe umăr, trecînd pe-alături cimitirului, unde mai opream, să-l văd pe străbunelu. E curioasă treaba asta, Omul care m-a făcut să port pălărie.. Eram totuşi legat de treburi, dimineaţa, acasă, iar după masa de amiază, cînd toţi fug să doarmă, plecam la tătaia, să-l văd şi să-l trag la treabă. Găsiseşi şi o cărare foarte fain, printre curţile oamenilor, care spre finalu existenţei mele de-acolo, a început a înverzi şi devenise mai dificil de trecut. Îmi place la nebunie tradiţia asta a satului, să nu lucrezi duminicile. Îmi mai petreceam timp pe la tata, cîntînd ori grăind cu băieţii, cărora de altfel, le e greaţă de muzica care-o cînt, însă tot cîntam. Ba chiar mai mult, căci avuseşi trei zile, în care tata o plecat spre oraş, iar eu, tîrîiam amplificatoru, chitara şi băutura pe verandă şi cîntam ziua-ntreagă. O viaţă frumoasă, acolo, împrejmuit de o singurătate şi tăcere, care-ţi pătrunde-n măduva spinării. În acel timp, cît era plecat tătaia, am avu şi o criză, care-şi avea rădăcini mai infiltrate, din timpu cînd mă strîngeam să plec, căci mi-o arătat netu că fostă-mea iubită o fi băgat vre-un like, iar eu, tot stînd tiptil pe gîndu de-a-mi lămuri ce s-a întîmplat, am ajuns să trăiesc un vis în care retrăiam trei momente decisive, pe care apoi le-am legat una de alta, fiind abia treaz, şi urînd starea aia de înţelegere a imaginii în plina ei ivire. I-am scris, şi ne-am certat. De fapt eram arogant a naibii. Dar mă tulbura o trăire care n-o percepeam, şi nici acu n-aş zice c-o percep, însă, diferenţa e, cred, că acum nu-mi mai pasă. Era şi ea, un motiv să plec într-acolo, unul destul de important, căci nu mă mai lămuream cu ceea ce simt, şi trăiam doar urînd-o, ca pe o așchie între coaste. Era inevitabilă această confruntare, a doi iubiţi ce nu îşi mai au ochii întîlniţi. O piatră de temelie a unei noi vieţi ce urmează după aşa o despărţire de o altă viaţă.
Se împuse primăvara în toate straiele ei, şi apăru căldura, cărei dor îi duceam de mult timp, iar satul începuse a reînvia, în miresme şi pe chipurile oamenilor. În una din zile plecaseşi să iau nişte ţigări, şi plimbîndu-mă fără grabă pe străzile alea care mi-au marcat o mică parte, spre părerea mea de rău, din copilărie, am dat să trec pe lîngă şcoală, căci magazinele din valea satului nu aveau ţigări, și erau o mulţimea de-a fete pe băncile din curtea şcolii, pe care le-am observat de departe, dar apropiindu-mă, ghionteam cîte o privire furişă faţă de acest personaj nou, în viaţa rudimentară a satului. Trecînd pe lîngă ele, unele, mai voinice, mă salutau cu un zîmbet care, vreau să cred, era o mai degrabă o curiozitate, decît un salut.
Am mai urcat într-un pom bătrîn, de nuc, încercînd vro jumătate de ceas să dau jos o creangă uscată din vîrful copacului.Era fain să simt acel vînt, încă rece, puternic, în vîrful unui pom de nuci. Reușind totuși să dau creanga jos, m-am apucat s-o tîrîi în deal, unde am și tăiat-o, umplînd trei cutii cu lemn de foc și o cutie de mîndrie, că am cîștigat lupta aia, din vîrful nucului bătrîn. În mare parte, unele nopți citeam, iar mai rar, mergeam pe la tăticu, să cînt și să mai bem. Îmi dau seama de acele trei săptămîni într-un fel interesant de nou, chiar și video-ul realizat nu mi se părea într-atît de oribil, cînd am ajuns să i-l arăt prietenului care m-a ajutat. În mare parte, trei săptămîni și trei cărți, pare o balanță echitabilă. Era totuși timpul sărbătorilor, și, pe lîngă puținele treburi din grădină, care le-am făcut, încet mi se stingea intenția de-a lucra. Am tras de vro două ori pe la cascadă, prin livezi înflorind și prin albia rîului secat, dealuri, ale căror întinderi se deschideau fascinant, și cîteodată trist. În altă seară, ne-am pornit cu bicicletele pîn la prut, iar băieții din mașină ne-ntindeau cîte un păhărel de vin. Cu toate astea, o fost și vreo două-trei seri în care am băut binișor, și, dacă data trecută, cît era încă zăpadă, mă trînteam pe ea, așteptînd să mi se răcească trupul, de astă oară, umblam mai mult cu privirea în cer, unul curat, spulberat de stele, fără grabă, beat și, puțin trist de singurătate.
În final, mă enervaseră sărbătorile și bețiile alea, fără rost și mare interes, și-ndată cum se prognozase niște ploaie, pur spontan am decis să plec spre oraș. Următoarea zi, am pornit mai devreme, și-am ajuns să stau o oră-n stație, cît a pornit o ploaie nebună, cu fulgere care le-am și simțit zguduind pămîntul de sub mine. Am luat o sticlă de țuică, și-aveam doar 50 de lei, ca să-mi mai iau cevai pentru masă. Am ajuns să beau toată sticla-n prima zi, și să stau singurel, fără mari revizuiri pe net, decît să verific puținele mesaje, și dacă sînt încă blocat. E straniu că-s încă calm, poate și din cauza că-mi sunt blocate mesajele.
În mare parte, judecînd după încercarea de-a cînta zilele trecute în oraș, și tîrîindu-mă prin tot orașu cu rucsacu ș chitara-n spate, avînd doar cinci lei în buzunar și nereușind să fac o chestie din care-mi propuseși, am oprit într-o stație, și-am pornit a cînta, iar spre seară, cînd s-a descărcat batereia, eram destul de vioi. Și-aș vrea să mai păstrez această stare de resemnare față de lucrurile care nu merg cum le vreau eu. Plus la asta, e interesant că înainte-aveam o problemă cu faptu că nu-s decis de viitor, și-mi mai băgam idei, gen: întotdeauna aș putea să mă sinucid, iar acu, îmi e cam indiferentă treaba. Anyway, degrabă plec n-apoi. Doar să mai cînt de cîtevai ori prin oraș.
