îmi dau seama că mă tem de sirene, da, da.. anume de acele ființe care te-ademenesc cu al lor cîntec, ca să te devore, iar tu, cu o față de toromac, merji drept către sursa aceea fermecătoare, care-s niște dinți de șarpe-n care te arunci. singur, m-am pierdut printr-o pădure întunecoasă, sub o lună plină, cu tufe de mure, și copaci mai înșirați, și-a apărut cîntarea, una lină, dăinuia întîi peste tot împrejur, și spicele de grîu și buruian îi jucau, linse de vînt, dansul. am zărit pe unu, mai în depărtare și am pornit după acea semiumbră pînă n-am ajuns pe colină,.. iar în depărtare se deschideau două dealuri, ale căror văgăună te chema, cu o potecă abia șerpuită, pe care urma nebunul ăla, către sursa de sunet, colapsul. 

i-am strigat, iar pentru că n-am primit nici un răspuns, au urmat cîțiva pași, și cîntarea se înfipse mai adînc în conștiință. mi-am dat seama că-s ele, fiarele care-ți devoră sufletul și gîndul, rîzînd. am grăbit instant pasul, strigînd din urmă, hey, eheheei, stai!, și vocea-mi devenea tot mai prost conturată, cu sunetele vioi încetinind din voioșie, și ajungînd a fi mai degrabă behăit de bou, decît glăsuirea firii omenești. am lovit o piatră-n mers și-am aterizat cu tot trupul în glod, iar fața mi s-a zbîrcit și-a devenit asemănătoare feței unui bătrîn de prin sicriu, cu viermii devorîndu-i-o, de la bărbie-n sus. atît a fost,numai cu bolovanu-n capul unui toromac, îl poți opri. nu mai voiam să mai salvez pe nimeni, nu-mi mai era a cîntece, descîntece și feerie, m-am liniștit cu un lung sunet surd, o continuă fregvență ce,.. răsunînd, tăia în mine.. 

noroc de bolovanu dracului, și am întors așa, mergînd aievea, cu fața de tîmpit, încercînd să-ndrug măcar un "ei" fără succes, și toatele o devenit un "ăă", "ăă".. ș-aicea m-am trezit.