matincă am devenit omu care nu are nici un scop, de-a atinge, nici o aspiraţie, nici o intenţie, nici nu îmi dau seama dacă valorează ceva pentru mine, viaţa care o trăiesc. că, trecînd de-o răceală recent, nici nu-mi dădeam silinţa să mă tratez. faptul ăsta nici nu mă întristează. cum m-a clasat societatea, drept un nimeni, şi-am început a mă clasa ş eu aşa, probabil că o devenit prea real.
mă mai bag să cînt acasă, cît stau fără internet. ultimele trei zile, o fo niş prieteni, iar printre vizite, m-am apucat să fac niş curăţenie, că era mare murdărici acolo. iar, spre seară, stăteam în fotoliu, fără orice dorinţă şi puţin derutat. este totuşi în starea asta de inutilitate şi lene, o linişte, un calm, care rareori e tulburat de gîndurile alea, despre trecut. mă gîndeam că, vrînd să uit o mare iubire, a trebuit să ucid partea aia din mine care-o iubeşte. şi fac întocmai aşa.
 ce ridicol, femeia care-o iubesc e-un ocean, în valuri pleacă-n valuri vine.
făr internet, dar ş probabil cu el, mă cuprinde o adîncă stare de singurătate, nu necesar tristă, dar a-rareori voioasă. în schimb mă înviorez la naiba, cînd mai intră prietenii pe la mine. pînă cevai zile recent, n-aveam nimic de mîncat, decît vro două mere, şi nu-mi făceam mari probleme. interesant e că unii oameni au nevoie de fel de fel de lucruri, pentru a-şi satisface existenţa, iar alţii, nu. înainte, mă temeam să ajung acasă, şi să rămîn cu prea puţină băutură, care-ar cauza nişte crize de nervi, şi tot cumpăram o grămadă de-a vin, or bere, care şi le beam. totuşi, cîntînd şi, după fiecare zece minute, mă apucam să aprind vro ţigară, beam mai des ş mai mult.
https://www.youtube.com/watch?v=hPcotrcdDDk

oamenii, acceptă suferinţa după două criterii, primii sunt umili şi slabi, pentru a-i rezista, iar ceilalţi, sunt demni şi puternici, pentru a-şi-o asuma.

şi poate din cauza dorinţei inconştiente, de-a vrea singurătate, nu dorm nopţile, ci zilele, şi nu văd decît puţin soare. am revenit acu de la un magazinaş, care vinde băutură şi la ora unu noaptea, de unde-am şi luat o sticlă de vin, din care-am turnat un păhărel. pe lîngă faptu că mă simt pierdut, inutil ş fără dorinţă de viaţă, obosit, derutat, am ajuns la o stare de satisfacţie, la o condiţie de-a scrie. căci, îmi părea destul de faină ideea de-a ajunge la condiţii ale unor stări, pentru a le savura pe deplin.
cîteodată, beţiile mă aduceau la o haotică stare de veselie, ridicola veselie a amărăciunii zilelor ce trec.
aş vrea să recunosc că, se-ntîmplă destul de des să plîng cîntînd. din ultimele ori, îmi amintesc că-mi curgeau lacrimi involuntar, probabil din cauza că ajungeau versurile cîntecelului în cauză, unu de pink floyd, chiar adînc, cît îl improvizam. şi totuşi avînd multă ruşine, mai sînt oameni, faţă de care îmi permit să-mi slobod o mare parte din fiinţă.
totuşi, ce-a mai frumoasă parte din muzică şi improvizare, e faptu că, de fiecare dată ţi se trezesc emoţii diferite, care, la rîndu lor, joacă cu emoţiile tale în diferite feluri.
cînd dispare dragostea, rămîne doar muzică.
am dat cevai timp în urmă de niş fraze, mai motivante, aşa, gen: oamenii care te iubesc, întotdeauna găsesc timp pentru tine, şi-mi aminteam, ba chiar discutaseşi cu un prieten de cazurile în care trebuia să aştept după uşă, cît vorbea femeia în cauză cu părinţii. am încercat să înţeleg toată treaba asta, cumva mai domol, însă oricum nu mi se fixau în minte una cu alta. să admit că eram prost, e simplu şi e cert, însă, simţeam că era cevai şi pe lîngă asta, ceva ce încă nu mi-o pot lămuri. cea mai de remarcat percepţie asupra tuturor acelor evenimente, e probabil faptu că, .. îmi e aiurea să o scriu, dar, cred că ar fi necesar,.. o mare dragoste, care n-a fost reciprocă. şi ca să mă eschivez de emoţii şi trăiri care-mi făcuseşi atîta rău, ar trebui să accept asta ca adevăr.
am înţeles că la ai mei douăşpatru, îs pierdut.
 în parte pentru că, fiind la şcoală, am fost altfel, şi aşa fel de oameni nu erau acceptaţi între ceilalţi. e simplu să te gîndeşti la toată treaba asta şi tu, dacă ţi-ai aminti de anii de şcoală şi copii care erau privilegiaţi, şi ceilalţi. îmi amintesc foarte bine cum una dintre cele mai bune fete din clasă, rîdea de glumele stupide ale unui coleg, care era prost ca lemnu putred.
iar apoi, iniţierea în toată treaba cu dragoste şi femei, în care n-am avut nici un pic de susţinere sau comunicare cu părinţii, şi care totuş o eşuat într-atît de oribil, era clar că o să fiu revoltat şi o să-ncerc a respinge totul şi toatele, ce mi se ofereau drept valori ale societăţii: studii superioare, note bune, job satisfăcător. cred că în acel timp am început a mă reîntoarce către idei şi emoţii, care-mi erau sugerate din timpurile cînd trăiam o copilărie fără de obligaţiuni.
e clar că acest text o exasperat în nişte teme destul de depărtate de începutul care-l avea.
priveam recent un documentar despre copii nedoriţi din romînia lui ceauşescu, în care erau interzise avorturile, probabil, ca şi la noi, .. şi mă simţeam de pe-atunci, cam tot aşa.
ai mei erau străini mie, divorţaţi deja de mulţi ani, iar, cu taică-meu am început a grăi doar pe la 15 ani ai mei.
şi ce relaţie era aia?..
pe la ultimii ani de şcoală, m-am băgat să lucrez. iar prin primul an de studii academice, m-am îndrăgostit de ea, femeia care mi-a furat o bucată mare din viaţă. ţin minte şi-acu, cît o aşteptam de după ore, ieşise o fostă colegă de clasă, cu care studiam pe la creangă, de la care-am cerut să dau un sunet. şi tot stăteam acolo, în faţa liceului academiei de ştiinţe. dacă ar fi să cuprind toate cele care s-au întîmplat între noi, n-aş găsi comparaţii elocvente să exprime cît de multe emoţii erau.
dacă, poate alţi oameni îşi trăiesc viaţa din dorinţe egoiste, căci altfel nu le-aş numi, fiindcă intenţia lor e doar de-a-şi satisface egoul şi bunăstarea în care există, eu eram satisfăcut să iubesc o femeie.
cu toate că, iubirea, fiind ea pură, ar însemna să te dedici în total, faţă de omul pe care-l iubeşti, între ea şi mine, existau divergenţe.
eram cumplit de enervat cînd veniseşi timpul să se decidă de studii.
nu mi-aş fi permis să intervin în deciziile pe care şi le asuma, şi încercam să nu intervin, nici apoi, peste ani, în aste decizii. doar fiind la marginea relaţiei dintre noi, am încercat involuntar şi inconştient să îi adresez un ultimatum. ce tîmpenie.
îmi era frică să cer dragoste, fiindcă, dragostea nu se cere. şi vedeam cîteodată că aş fi pierdut această partidă.
era situaţia cînd am re-început a conversa, şi i-am promis că vin într-acolo, peste mii de kilometri, ca să fiu cu ea.
şi eram înainte de plecare, la sat, acolo unde toatele deveneau pentru mine simplu.
şi venind în oraş, n-apoi, înainte să plec, şi-aflînd că m-a înşelat, n-am refuzat obligaţiei care mi-am asumat-o.
mi-am spart mîna de geam, ajungînd în amsterdam, am reuşit să prind şi o pneumonie.
mi se pare puţin ridicolă faza că scriu toate astea.
fie astea motive de-a mă argumenta, însă chiar şi după ani, constatînd toatele la un loc, nu îmi dau seama de ce încă trăieşte în mine acea emoţie frivolă faţă de ea.