poezie cu laura

cred că dulceața curge pe-acolo-n lighean,
apoi în borcane, și puse pe geam,
străbătute de raze de soare-n beci ajung,
ca-ntr-o-nchisoare.
piersicii cuprinși de oală,
au de stat fără-ndoială,
la foc încă vreo sutcă,
la călduț, să fie gustos și drăguț.
de aș fi și eu un piersic,
să-mi dedici focul tău veșnic,
să-nfructez dintr-un copac,
s-ajung în beciul tău opac.
de ai fi tu rază de soare,
luminează ce mă doare,
de ai fi și tu mîțișor,
culcă-te unde îmi este dor.
de ai fi tu frunză verde,
prinde-mă și nu mă pierde,
du căldura-n rădăcini,
izbăvește-mă de spini.
ori vrăbiuță de ai fi,
după zborul dinadins,
unde s-odihnești aripa?
pe-a mea ramură cumplită..
de-ai fi fructul care cade.
și o nouă viaț-apare...

acolo-i pomul care-nalță,
a sa fragedă substanță
de la vîrf la rădăcină,
soare, dă-mi a ta lumină!