m-am săturat de-nmormîntări, și de cimitire, ei poate de ale astea din orașul ăsta debil.

undevai, poate moartea-și găsește culcuș mai străin, unui gînd care te devorează.

iar eu, trecînd într-o grabă necunoscută, între două troleibuze, aproape strivit,

de-un soare umil ajungînd asudat, cu o vagă dare de seamă.

îmi pulsează dejai cîntece-n gînd, de care-ncerc să mă eschivez, 

într-o naivitate, c-apoi să ajung la aceleași ritmuri finale.

abordez această expunere a eu-lui, ca una văzută demult, 

fiindcă tot într-același trecut, vrînd să ajung, undevai altăoară-am ajuns,

încercînd a fugi de destinul meu, însă-i în zădară pierderea de timp.

..

 odată ce ei (societatea) te numesc diferit, ei te fac să vreai să fii diferit. 

 https://www.youtube.com/watch?v=u8lme8he8WU&list=RDjGSvntUFytw&index=3

 nouă zile de out din toate.
 nuș dacă-s chiar tîmpenii, dar precis oarecare adicții,
 la vilă la prietenul meu, tăt cum scrie-n carte,
 bericică de dimineață, chitări, muzică, vișini, izvor.
 lucru în care-am obosit îndestul, pentru c-apoi să-i dau cu jazzu.
 percepții schimbate și discuții tîrzii,
 adîncindu-ne întru cele mai feroce trăiri.
 gătit de-a mîncare la foc, inventat versuri aiurea pe loc,
 și în ritm, pierzîndu-ne pînă la somn,
 ca-n următoarea zi de la capăt s-o luăm.
 am venit acasă distrus, cu trupul secat și rănit de-atît chin și-oboseală,
 ca peste cîtevai zile s-ajung să fiu și mai distant opulenței unui hain.

 nu mai am nici un prieten de vîrsta mea.

la ai mei douăș-opt. 

o fi o simplă concluzie, tot monologu ăsta.

#2
ei ș dacă-i așa stă treaba, se poate de-i dat bătaie, pînă la extremă (epuizare ori.., dar oricum o fi) 

 joacă stările un circ haios

și mor oamenii ce apreciază frumosul, și-i pierzi într-un moment de nesesizare, care vine apoi, înțelegînd că te afli printre oameni a căror valori îți sunt străine. însă închipuindu-ți a fi în pielea lor, îți aduce o tristețe copleșitoare. 

un mic perefrazat referitor la prietenii mei, constă în faptul că nu comunic cu nimeni de vîrsta mea, chiar și cu Adrian, și mă gîndeam la cum o evolua viața-mi, peste un 10 ani. 

 eu nu știu unde-și are rădăcini emoția, dar cînd te văd, ori am impresia că te văd, răscolește-n mine o furtună oarbă, un cutremur surd, o văpaie mută. ce ridicol.