vreau acuma să scriu puţin despre cele petrecute zilele astea.
mă însingurasem acasă, deschizînd o sticlă de vin roşu. vorbeam cu o fată, ne simţeam bine. următoarea zi mă simţeam ok, era sîmbătă. după amiază mă sunase telefonu. am vorbit cu bunica, mi-a spus că o murit străbunelu. mi-a dat cîteva instrucţiuni. urma să merg la văratic. am ieşit după ţigări, m-am oprit să fumez una, apoi alta. eram foarte tulburat de ce urma să fac. eram singur în casă, mă vedeam aşa, singur. urmau nişte zile grele. aveam o reacţie aşteptată.
ajunseşi acolo cu mama şi verişoara. mă îmbătasem pe drum şi o parte din el am adormit. era oarecum neplăcut să nu simt ceea ce simte restu lumii, eram şi influenţat de atmosferă. m-am îmbătat în fiecare zi. şi de-acolo venind, tot am băut. s-a dovedit a fi o zi foarte specifică, era luni. de dimineaţă, am făcut ceva treabă, era un vînt rece, că te îngheţa pînă adînc. cît se citea rugăciunea, stăteam mai în spate, lîngă tata şi mama. mă simţeam foarte confuz pe tema rudelor şi oamenilor de acolo. într-un moment oricum s-a schimbat chestia asta.
ţin minte, duminică, seara, nu-i mai găseam pe tata şi băieţii care stăteau şi beau vin, şi nici vin nu rămase. mă pornisem într-unu dintre beciuri, era închis, eram şi beat. încercam să ajung la celălalt fără să fac gălăgie. cînd coboram în întunericu ăla, era unu deplin, îmi luminam să văd de unde torn. apoi stăteam cu o ţigară şi mă uitam în beznă.
înmormîntarea o trecut foarte repede, vreo oră. stăteam la cimitir, mai multă lume, unii plîngeau, alţii nu. băteau răfale de vînt, ba se calmau, speram să iasă soarele. abia seara s-a luminat. cînd şi-au luas rămas bun toţi, şi au plecat spre masa de pomenire, am rămas cu tata şi oamenii care săpau. am mai stat vreo oră în frig, am îngheţat tare, dar mă impuneam să fiu acolo. cred că m-a sentimentalizat oarecum toată chestia asta. n-am vărsat nici o lacrimă, nu aveam emoţii, nu mă gîndeam că-i chiar straşnic. mai mult mă deranjam de cum se simte bunica şi mama.
fumasem nişte iarbă, şi stăteam afară, nu rîdeam, cînd ăia doi începuseră să rîdă şi să glumească aiurea. îi privisem rapid, ei îşi intersectaseră privirile şi şi-au venit în fire. ajunsesem la o tăcere interioară, foarte proastă stare, poate. mă regăseam plimbîndu-mă cu mama, pe dealuri, şi nu îmi era a vorbi, îmi părea aiurea.  eu cred că mă simt singur, întratît de singur că încerc să fiu străin însumi.
vroiam să-mi iau chitara încolo, bine că n-am tîrîit-o. n-am făcut nici o fotografie. mă simt foarte prost după ce-am venit. am făcut cîteva tîmpenii, şi-am vorbit aiurea. o venit adrian ş era oarecum prostesc să încerc să par a fi bine. să încerc să improvizez o glumă. mă simt fals.
cred că m-am situat pe un loc în familia asta. unul foarte nesigur. aş vrea să merg să stau acolo, chiar o s-o fac. nanul meu zicea la masă un tost, spunea că-i pare rău, a început să plîngă, îi pare rău că trăieşte aşa departe şi nu-i des pe-acolo.
mă aplecasem să-i sărut mîna şi fruntea, cît era sicriu pe pămînt,la cimitir. era aşa rece, am sărutat moartea. îmi aminteam de un personaj care purta pămînt în buzunare.
vreau aşa mult să-i scriu cuiva, care mi-a fost aproape. însă mă răzgîndesc. cred că ar trebui să îmi înstrăinez sentimentu ăsta. îmi pare rău că am putut să plîng din cauza unei fete, şi nu din cauza morţii. poate e ok, poate-i normală chestia asta, însă m-a deranjat. cred că mă simt destul de sentimental în a zice că îmi lipseşti. e un adevăr şi ăsta.