există un timp care îți este atribuit pentru ca să acționezi, și nu că n-ar fi timpul ăsta în permanent, însă, te cuprinde o mare amărăciune cînd sesizezi că nu mai ești în puterea de a îl domina, ori n-ai nici măcar puțina influență. timpurile plecate, îs ca apusurile frumoase care le avem în amintiri.
am și eu o frică, dar îmi spuseși că n-o să îmi permit,.. să regret fiind, mai bine zis devenind, mai bătrîn. însă-mi dau seama destul de bine că deja mi-am acumulat o multitudine de regrete, și nu că m-ar tenta ele, ci mai degrabă le bag într-un fel de cutiuța pandorei, care orcum își va spune cuvîntul, la timpul ei. ideea era că îmi pare foarte jalnic, și-mi pare și rău, să văd oameni deznădejduiți ( cred c-am scris corect ),.. din rîndurile ăstora bătrîni. aș zice că tristețea-și are vîrstele ei. și e interesantă toată evoluția asta a timpului, care-n unele momente îți înfige un cuțit în spate. iar durerea, în sensu regretelor, e probabil .. ironia veșniciei imaginare, atribuite sieși.