îmi cam pare rău, c-am șters toate fotografiile cu plecarea din groningen, ș cu fostă-mea, ei, poate aproape toate. totuși, nu era cazu să iau decizii, fiind în starea de-afecțiune. azi dimineață mă gîndeam la toate prostiile care le-am făcut fiind beat, cum umblatu pe pervazuri, trecerea de la balcon la bucătărie, la etaju cinci, călătoriile aievea cu bicicleta, fiind beat țeapăn, și multe altele, care aveau șanse serioase să rezulte în finaluri dramatice. anyway, într-un oarecare fel, mă simt împăcat cu trecutul meu, și, de-aproape 5 zile nu m-am mai îmbătat.
ieri am început a curăța chitara, iar azi am finisat, și tre să-i pun strune. de mult timp mă mai jăleam, prostesc, în situația în care ajunseși, tot din cauza mea. îmi mai aminteam de chitările care le-am stricat, din cauze prostești, și de toate bețiile și extremele care-ncercam să le-ajung, din aceleași cauze prostești. aș fi tentat să scriu urări de bine, femeilor care se simt acum mai bine, excluzîndu-mă din viața lor, dar n-o s-o fac, crezînd că e perceptibil.
unica dolianță ar fi, să nu mai fiu atît de tîmpit și deschis, în viitoarele relații.
#2
probabil, nu era defel apreciat faptul că întotdeauna ofeream orice aveam, în orice caz, nu era apreciat just, această dărnicie,.. însă mă prind în multe momente, cînd aduceam ultimele mere din casă, ori cheltuiam ultimii bani pentru a satisface femei, sau, încercările de-a dizolva atmosfera întîlnirilor, cu orișice aveam pe-acasă. nu-mi păsa decît să car toate astea, pentru femei, iar apoi s-ajung acasă și să mă bucur de pustietatea de pe masă, dar să mă bucur. în ultimul timp, m-am tot axat pe a fi darnic, însă, schimbînd prioritățile. mi-am permis, într-o seară, fiind beat destul de bine, să tîrîi o lucrare, de la telecentru, și să i-o înmînez lui Adri, un bun prieten, ( de fapt era adresată surorii sale ), iar apoi, să-i duc verișoarei mele, care-i de clasa a treia, o copie a unui tablou de-a lu bunelu. mi-am mai, să fiu binevoitor cu orișicine vine, căci, puțini sînt care mai trec prin bîrlogu ăsta. hah, cum mă refeream înainte, la studioul care urma să-l am, și tot nu l-am avut, ** bîrlogul ** ( trad. rus. logovo ). anyway, îmi pare bine că am prieteni, cunoscuți și,.. chitara. pe unii dintre prietenii mei, îs foarte dornic să-i văd, revăd, și să bem. căci beția, într-un fel, îți permite să fii mai prieten, decît ești. astăzi grăiseși toată ziua cu Andrei, care-o trecut pe la mine, fiind cumvai derutat de situația în care se află, și am avut frumoasa ocazie să abordăm felurite subiecte, ba trecînd la ascultat muzică, ba grăind despre ce-l deranjează, iar apoi, re-începînd a asculta, deja din repetiții de-ale mele, și grăind despre experiența din olanda și tot eșecul meu cu dragostea mea. spre seară, am tras o fugă după strune, și venind, l-am prins creativizînd pe-aicea, la care l-am ghiontit verbal, și i-am întins punga cu bere. ambii fiind destul de-nsetați, ne-am apucat a pune strune, iar apoi a cînta. mi-o povestit în precedent că vrea să cînte vro 30 de ore la chitară-ncontinuu, și, l-am încurajat, în detrimentul altor prieteni de-ai lui, care-i ziceau că-i prostească cauza. dumnealui, un bărbat de vreo patruzeci, era destul de afectat de lipsa de sens, interest, ori, abstracție în viață. mie însăși îmi place că, ultimul timp, discut foarte liber despre fostele relații, și, cred c-ați observat și voi, că de fapt, bag multă vorbă despre Valeria. într-un sens, m-a motivat mult fraza: fii cu cea care găsește timp să fie cu tine., și au dat buzna diferite întîmplări, în care-mi aminteam de deciziile ei, de-a face una, ori alta. aș risca să zic că-i ultima dintre marile mele iubiri, însă, reiterînd, după cauza lui Andrei, .. cred că o să mai fiu îndrăgostit nebunește.(sper).
e ora patru dimineața, și m-am trezit iac acu o oră, am gătit paharul cu bere, care era în frigider, și am tot tras cu ochiul spre chitară. intenționez să fug pîn la magazin, să-mi mai iau bere. poate mai chibzuiesc cevai pe drum..
#3 ș-apoi, iac ci mă gîndeam pe drum,.. cum că am un fel de dilemă, și de fapt nu e chiar dilemă, însă e o chestie cărei știu soluția, însă doar acu mi-am dat seama de ea. mai atîrnă o lucrare pe pereții fostei case, unde-am trăit, și-acu mai rar trec pe-acolo. însă afirmam că nu mi-o fi lăsat nimicai femeia asta, care-o iubeam, și greșeam, fiindcă mi-a lăsat totuși o lucrare, micuță, abstractă, zveltă și confuză, față de care și-aveam această nedumerire în gînd. astăzi, tot fugind după strune, i-am pus lu băietu ista un cîntecel, din alea care se imprimă, și nu-mi mai dau pace, pîn nu mai știu ce să fac. era unu de Melanie Safka, și uite c-acu scriind, tot o ascult pe ea, că nu-mi mai ieșise de pe gînd, însă e un cîntec care-mi mai băgase sare pe rană, și, nu zic că nu mi-ar place faptul, căci m-a adus într-un final la o liniște, și oarecare *deal with it*. și uite că intenția era să tîrîi lucrarea aia ncoa. pentru că e parte din suferința mea, și, cît nu mi-aș mai fi zis că aș vrea s-o uit, s-o ard, s-o arunc, e oarecum parte din mine, și, n-aș mai îndrăzni să compromit din rămășițele unei mari iubiri. e și o oarecare altă chibzuire, căci, ar trebui să mi le iau pe toate, și să-ncep a trăi, cu toate-n cîrcă.., cum că e locul ei, alături mie. la toate astea s-ar suma și toate nopțile cînd mai vorbeam, rîzînd ori certîndu-ne, în cămara aia, și-ai mei mă tot certau, iar mie ce-mi păsa?!, mi-era doar gîndul la a-i avea atenția.
mă mai gîndesc, sometimes, că n-aș vrea să mor devreme, că n-aș vrea-o pîn nu-mi îndeplinesc o oarecare datorie. totuși, astea *days of sorrow* îs niște timp care-mi satisface ego-ul. aș mai zice, un gînd de care-mi e cam frică, dar totuși, care cîteodată se evidențiază-n melancolia ce persistă, uneori..
că aș vrea s-o fac geloasă. că aș vrea s-o fac să-nțeleagă ce pierde,.. (reiterez, ce-o fi pierdut), căci mă tot băgam, de dată asta, în serioasă dilemă, dacă aș mai accepta să fiu ori nu cu ea.
cu toate astea, nu știu dacă-s în stare să fiu, cîntărețu de pe scenă.
dacă-i tot subiectu despre cîntări și cîntăreți, mă plimbam prin oraș, venind spre casă, căci de-obicei, străbat orașu de la telecentru pîn la poștă-veche pe jos, și pe la ștefan, observam vro doi, unu cîntînd aievea, cîntece triste, ca-n 2000, țoi, ori splean, ori tîmpenii de-astea, în orșce caz, cîntînd foarte random și ne-inovativ, iar altul, umblînd cu husa de chitară, printre oameni, cerînd bani pentru muzicanți. dac-oi tot ajunge să plec în hitchhiking-u ista, oricum o să inițiez trip-ul cu niște jam-uri prin oraș, și nu cred c-o să am intenția de-a cîștiga bani din asta. ar fi chiar curios să le-afirm oamenilor, că de fapt, nu am nevoie de banii lor și că o fac pentru un *must do/ just do*.
și-apropo, de cîntări și chitară,... am curățat migălos chitara, i-am scos toatele și toatele, băgat ulei, unde-i trebuia, șlefuit griful, am și reușit să stric bucățica aia de plastic care-i ține strunele, însă am și fost la magazin și-am luat clei, iar apoi, reparat-o. într-un oarecare fel, am avu grijă de ea, cum știam mai bine. și uite întinzînd strunele, cum întinde un pictor pînza, mi-am dat seama că e o chitară super mega ultra fascinantă!, sigur c-am mai reglat-o după aia, însă, acum își are attack-ul foarte jos, și-mi era complicat să cînt, fapt de care tre să-mi formez o deprindere. mi-o plăcut la naiba să-i fac *restring. îmi place faptu că sînt descurcăreț, cevai zile în urmă, fiind în ospeție, la o fostă iubită, i-am reparat ochelarii în.. două minute, ori cevai de genu. și mai dau a naibii de multe sfaturi, de care rămîn uimiți prietenii și cunoștințele. (( probabil am scris despre cum veniseși pe ploaie, cu pălăria udă, și scurta tot, de la ea, pîn acasă, pe la ora unu)).
Ascult acu Bob dylan/joan baez, și mă gîndesc, că n-aș vrea în nici un naibii de caz s-o fac geloasă!, că-i asta de fapt, un *weak of soul* și n-aș spune că nu sînt resemnat, ba da, sînt, chiar e un fel de abordare asupră la tot, ce ține de zămîslire, ori meditare, căci sînt tot singur, acuma-ia. (acu-mă-ia!).
și dac-ar fi să revenim la foste, mă tot gîndeam la o destinație, pentru hitchhiking-u ista, și-mi veneau idei șubrede, gen.. s-ajung pîn în groningen, că i-aș arunca cu pietricele în geam și-aș mai vedea-o acolo, în cămăruța în care-am trăit ca-n paradis. aceeași stare de satisfacție, o aveam cînd îi tot arătaseși lui Andrei improvizațiile din cămara aia. în ăla-n care cîntam la chitară *no woman no cry* a observat, nici nu-mi dau seama cum, clapele, care-atîrnau într-un colț, și-apoi, i-am arătat și încercarea de-a improviza la ele versuri care le-am scris pe-acolo, cît era plecată Valeria,..
*somwhere in my heart, there is an island in my heart,
somwhere in my soul, there is no other way to go*
mai țin minte cum priveam geamurile clădirii de vizavi, lovite de soarele dimineții, și-i o manieră de-a-mi o aminti, foarte atașată de aia de-a povesti trecutul, în maniera lui Tolkien,.. un fel de tristețe față de care nu vrei să te resemnezi.
țin minte că-ntro seară, fiind destul de beat și tot tentat de gîndurile despre ea, și toată iubirea asta, încercaseși să scriu un testament, în care-mi deduceam intențiile, și,.. nelămurind, îmi aranjam dorințele post-mortem. băgaseși pe-acolo c-aș vrea să-i las un tablou de-a lu bunelu. acum, n-aș refuza toate ce le-am scris pe-acolo, căci mă ghidez de ideea,.. (ori mă cîrmuiește ea pe mine,..) că o iubire mare, își merită jertfele.. cu toate că-n următoarele zile, nu știu la sigur dacă era peste două, ori trei zile după,.. am și rupt bucățele toată hîrtia aia. nu cred că era din cauza că-i fi fo lăsat tabloul, mai degrabă din cauza că n-am acceptat/ mi-am dat seama că n-o să mor atît de devreme, însă, era și ăsta un ritual, al tîmpeniei din subconștientul meu.
Încercam să-mi amintesc de faza aia, cînd plecaseși la Văratec, n-ainte de-a fi plecat în olanda, și de momentul cînd mi-o fi afirmat, că m-a înșelat. țin minte cum îi spuseși că, i-am tot promis că vin, și că nici în gînd nu-mi trece, ideea de-a nu mă ține de cuvînt. țin minte cum mi-o spus-o direct, vorbind pe skype, iar eu, ieșind într-o oarecare agonie, spre magazin, după bere. am băut trei zile la rînd, și-am băut din greu. îmi tot lămuream, că de fapt, Văratecul e un fel de rai, pentru mine, dac-ar fi s-o zic în alte cuvinte, să-i bag comparații, Văratecu și cămara aia, well, mă cam perpetuează gîndul.. decizia.., totuși pentru mine-i o mare descoperire să iubesc un om, ntr-atît de mult,.. aș zice că-i Văratecu locul ăla sacru, însă, e o înșelăciune față de însumi, căci, cămeruța aia, înlănțuise-n mine, toatele care le avea, n-afară de dorința de-a trăi, care-o am acum. cu toate că aș fi vrut să mor acolo, mai mult decît să mor aicea. ideea totuși constă în următoarele: dac-aș fi iubit-o, .. nu, revoc ideea înspre o altă,.. dacă ne-am fi iubit la Văratec, cred c-aș fi cel mai fericit om de pe pămînt.
Totuși, fiind acolo, pentru două săptămîni, n-ainte de-a pleca, iac nu-mi amintesc acu la justă precizie ce-am făcut pe-acolo, însă, probabil trebuia să-mi dau seama, că-s tîmpit. toromac, în alte cuvinte. îmi pare rău, puțin,.. că n-am avu citatele astea celebre, care le văd pe-acu pe facebook. dar mă bucură la naibii de mult faptu că n-am adus, încă, nici o femeie ntr-acolo. cu toate că eram tentat s-o fac. totuși, într-un final, e decisiv (fără de-a avea vre-o influență asupra cazului), faptul că, locul unde-ți poți alina n-totdeauna durerea, și unde-ți poți simți copilăria și singurătatea, într-o manieră fermecătoare, ba chiar feerică, nu se poate compara cu nici unul altu, în care-ai fi trăit orișicît de multă iubire.
ieri am început a curăța chitara, iar azi am finisat, și tre să-i pun strune. de mult timp mă mai jăleam, prostesc, în situația în care ajunseși, tot din cauza mea. îmi mai aminteam de chitările care le-am stricat, din cauze prostești, și de toate bețiile și extremele care-ncercam să le-ajung, din aceleași cauze prostești. aș fi tentat să scriu urări de bine, femeilor care se simt acum mai bine, excluzîndu-mă din viața lor, dar n-o s-o fac, crezînd că e perceptibil.
unica dolianță ar fi, să nu mai fiu atît de tîmpit și deschis, în viitoarele relații.
#2
probabil, nu era defel apreciat faptul că întotdeauna ofeream orice aveam, în orice caz, nu era apreciat just, această dărnicie,.. însă mă prind în multe momente, cînd aduceam ultimele mere din casă, ori cheltuiam ultimii bani pentru a satisface femei, sau, încercările de-a dizolva atmosfera întîlnirilor, cu orișice aveam pe-acasă. nu-mi păsa decît să car toate astea, pentru femei, iar apoi s-ajung acasă și să mă bucur de pustietatea de pe masă, dar să mă bucur. în ultimul timp, m-am tot axat pe a fi darnic, însă, schimbînd prioritățile. mi-am permis, într-o seară, fiind beat destul de bine, să tîrîi o lucrare, de la telecentru, și să i-o înmînez lui Adri, un bun prieten, ( de fapt era adresată surorii sale ), iar apoi, să-i duc verișoarei mele, care-i de clasa a treia, o copie a unui tablou de-a lu bunelu. mi-am mai, să fiu binevoitor cu orișicine vine, căci, puțini sînt care mai trec prin bîrlogu ăsta. hah, cum mă refeream înainte, la studioul care urma să-l am, și tot nu l-am avut, ** bîrlogul ** ( trad. rus. logovo ). anyway, îmi pare bine că am prieteni, cunoscuți și,.. chitara. pe unii dintre prietenii mei, îs foarte dornic să-i văd, revăd, și să bem. căci beția, într-un fel, îți permite să fii mai prieten, decît ești. astăzi grăiseși toată ziua cu Andrei, care-o trecut pe la mine, fiind cumvai derutat de situația în care se află, și am avut frumoasa ocazie să abordăm felurite subiecte, ba trecînd la ascultat muzică, ba grăind despre ce-l deranjează, iar apoi, re-începînd a asculta, deja din repetiții de-ale mele, și grăind despre experiența din olanda și tot eșecul meu cu dragostea mea. spre seară, am tras o fugă după strune, și venind, l-am prins creativizînd pe-aicea, la care l-am ghiontit verbal, și i-am întins punga cu bere. ambii fiind destul de-nsetați, ne-am apucat a pune strune, iar apoi a cînta. mi-o povestit în precedent că vrea să cînte vro 30 de ore la chitară-ncontinuu, și, l-am încurajat, în detrimentul altor prieteni de-ai lui, care-i ziceau că-i prostească cauza. dumnealui, un bărbat de vreo patruzeci, era destul de afectat de lipsa de sens, interest, ori, abstracție în viață. mie însăși îmi place că, ultimul timp, discut foarte liber despre fostele relații, și, cred c-ați observat și voi, că de fapt, bag multă vorbă despre Valeria. într-un sens, m-a motivat mult fraza: fii cu cea care găsește timp să fie cu tine., și au dat buzna diferite întîmplări, în care-mi aminteam de deciziile ei, de-a face una, ori alta. aș risca să zic că-i ultima dintre marile mele iubiri, însă, reiterînd, după cauza lui Andrei, .. cred că o să mai fiu îndrăgostit nebunește.(sper).
e ora patru dimineața, și m-am trezit iac acu o oră, am gătit paharul cu bere, care era în frigider, și am tot tras cu ochiul spre chitară. intenționez să fug pîn la magazin, să-mi mai iau bere. poate mai chibzuiesc cevai pe drum..
#3 ș-apoi, iac ci mă gîndeam pe drum,.. cum că am un fel de dilemă, și de fapt nu e chiar dilemă, însă e o chestie cărei știu soluția, însă doar acu mi-am dat seama de ea. mai atîrnă o lucrare pe pereții fostei case, unde-am trăit, și-acu mai rar trec pe-acolo. însă afirmam că nu mi-o fi lăsat nimicai femeia asta, care-o iubeam, și greșeam, fiindcă mi-a lăsat totuși o lucrare, micuță, abstractă, zveltă și confuză, față de care și-aveam această nedumerire în gînd. astăzi, tot fugind după strune, i-am pus lu băietu ista un cîntecel, din alea care se imprimă, și nu-mi mai dau pace, pîn nu mai știu ce să fac. era unu de Melanie Safka, și uite c-acu scriind, tot o ascult pe ea, că nu-mi mai ieșise de pe gînd, însă e un cîntec care-mi mai băgase sare pe rană, și, nu zic că nu mi-ar place faptul, căci m-a adus într-un final la o liniște, și oarecare *deal with it*. și uite că intenția era să tîrîi lucrarea aia ncoa. pentru că e parte din suferința mea, și, cît nu mi-aș mai fi zis că aș vrea s-o uit, s-o ard, s-o arunc, e oarecum parte din mine, și, n-aș mai îndrăzni să compromit din rămășițele unei mari iubiri. e și o oarecare altă chibzuire, căci, ar trebui să mi le iau pe toate, și să-ncep a trăi, cu toate-n cîrcă.., cum că e locul ei, alături mie. la toate astea s-ar suma și toate nopțile cînd mai vorbeam, rîzînd ori certîndu-ne, în cămara aia, și-ai mei mă tot certau, iar mie ce-mi păsa?!, mi-era doar gîndul la a-i avea atenția.
mă mai gîndesc, sometimes, că n-aș vrea să mor devreme, că n-aș vrea-o pîn nu-mi îndeplinesc o oarecare datorie. totuși, astea *days of sorrow* îs niște timp care-mi satisface ego-ul. aș mai zice, un gînd de care-mi e cam frică, dar totuși, care cîteodată se evidențiază-n melancolia ce persistă, uneori..
că aș vrea s-o fac geloasă. că aș vrea s-o fac să-nțeleagă ce pierde,.. (reiterez, ce-o fi pierdut), căci mă tot băgam, de dată asta, în serioasă dilemă, dacă aș mai accepta să fiu ori nu cu ea.
cu toate astea, nu știu dacă-s în stare să fiu, cîntărețu de pe scenă.
dacă-i tot subiectu despre cîntări și cîntăreți, mă plimbam prin oraș, venind spre casă, căci de-obicei, străbat orașu de la telecentru pîn la poștă-veche pe jos, și pe la ștefan, observam vro doi, unu cîntînd aievea, cîntece triste, ca-n 2000, țoi, ori splean, ori tîmpenii de-astea, în orșce caz, cîntînd foarte random și ne-inovativ, iar altul, umblînd cu husa de chitară, printre oameni, cerînd bani pentru muzicanți. dac-oi tot ajunge să plec în hitchhiking-u ista, oricum o să inițiez trip-ul cu niște jam-uri prin oraș, și nu cred c-o să am intenția de-a cîștiga bani din asta. ar fi chiar curios să le-afirm oamenilor, că de fapt, nu am nevoie de banii lor și că o fac pentru un *must do/ just do*.
și-apropo, de cîntări și chitară,... am curățat migălos chitara, i-am scos toatele și toatele, băgat ulei, unde-i trebuia, șlefuit griful, am și reușit să stric bucățica aia de plastic care-i ține strunele, însă am și fost la magazin și-am luat clei, iar apoi, reparat-o. într-un oarecare fel, am avu grijă de ea, cum știam mai bine. și uite întinzînd strunele, cum întinde un pictor pînza, mi-am dat seama că e o chitară super mega ultra fascinantă!, sigur c-am mai reglat-o după aia, însă, acum își are attack-ul foarte jos, și-mi era complicat să cînt, fapt de care tre să-mi formez o deprindere. mi-o plăcut la naiba să-i fac *restring. îmi place faptu că sînt descurcăreț, cevai zile în urmă, fiind în ospeție, la o fostă iubită, i-am reparat ochelarii în.. două minute, ori cevai de genu. și mai dau a naibii de multe sfaturi, de care rămîn uimiți prietenii și cunoștințele. (( probabil am scris despre cum veniseși pe ploaie, cu pălăria udă, și scurta tot, de la ea, pîn acasă, pe la ora unu)).
Ascult acu Bob dylan/joan baez, și mă gîndesc, că n-aș vrea în nici un naibii de caz s-o fac geloasă!, că-i asta de fapt, un *weak of soul* și n-aș spune că nu sînt resemnat, ba da, sînt, chiar e un fel de abordare asupră la tot, ce ține de zămîslire, ori meditare, căci sînt tot singur, acuma-ia. (acu-mă-ia!).
și dac-ar fi să revenim la foste, mă tot gîndeam la o destinație, pentru hitchhiking-u ista, și-mi veneau idei șubrede, gen.. s-ajung pîn în groningen, că i-aș arunca cu pietricele în geam și-aș mai vedea-o acolo, în cămăruța în care-am trăit ca-n paradis. aceeași stare de satisfacție, o aveam cînd îi tot arătaseși lui Andrei improvizațiile din cămara aia. în ăla-n care cîntam la chitară *no woman no cry* a observat, nici nu-mi dau seama cum, clapele, care-atîrnau într-un colț, și-apoi, i-am arătat și încercarea de-a improviza la ele versuri care le-am scris pe-acolo, cît era plecată Valeria,..
*somwhere in my heart, there is an island in my heart,
somwhere in my soul, there is no other way to go*
mai țin minte cum priveam geamurile clădirii de vizavi, lovite de soarele dimineții, și-i o manieră de-a-mi o aminti, foarte atașată de aia de-a povesti trecutul, în maniera lui Tolkien,.. un fel de tristețe față de care nu vrei să te resemnezi.
țin minte că-ntro seară, fiind destul de beat și tot tentat de gîndurile despre ea, și toată iubirea asta, încercaseși să scriu un testament, în care-mi deduceam intențiile, și,.. nelămurind, îmi aranjam dorințele post-mortem. băgaseși pe-acolo c-aș vrea să-i las un tablou de-a lu bunelu. acum, n-aș refuza toate ce le-am scris pe-acolo, căci mă ghidez de ideea,.. (ori mă cîrmuiește ea pe mine,..) că o iubire mare, își merită jertfele.. cu toate că-n următoarele zile, nu știu la sigur dacă era peste două, ori trei zile după,.. am și rupt bucățele toată hîrtia aia. nu cred că era din cauza că-i fi fo lăsat tabloul, mai degrabă din cauza că n-am acceptat/ mi-am dat seama că n-o să mor atît de devreme, însă, era și ăsta un ritual, al tîmpeniei din subconștientul meu.
Încercam să-mi amintesc de faza aia, cînd plecaseși la Văratec, n-ainte de-a fi plecat în olanda, și de momentul cînd mi-o fi afirmat, că m-a înșelat. țin minte cum îi spuseși că, i-am tot promis că vin, și că nici în gînd nu-mi trece, ideea de-a nu mă ține de cuvînt. țin minte cum mi-o spus-o direct, vorbind pe skype, iar eu, ieșind într-o oarecare agonie, spre magazin, după bere. am băut trei zile la rînd, și-am băut din greu. îmi tot lămuream, că de fapt, Văratecul e un fel de rai, pentru mine, dac-ar fi s-o zic în alte cuvinte, să-i bag comparații, Văratecu și cămara aia, well, mă cam perpetuează gîndul.. decizia.., totuși pentru mine-i o mare descoperire să iubesc un om, ntr-atît de mult,.. aș zice că-i Văratecu locul ăla sacru, însă, e o înșelăciune față de însumi, căci, cămeruța aia, înlănțuise-n mine, toatele care le avea, n-afară de dorința de-a trăi, care-o am acum. cu toate că aș fi vrut să mor acolo, mai mult decît să mor aicea. ideea totuși constă în următoarele: dac-aș fi iubit-o, .. nu, revoc ideea înspre o altă,.. dacă ne-am fi iubit la Văratec, cred c-aș fi cel mai fericit om de pe pămînt.
Totuși, fiind acolo, pentru două săptămîni, n-ainte de-a pleca, iac nu-mi amintesc acu la justă precizie ce-am făcut pe-acolo, însă, probabil trebuia să-mi dau seama, că-s tîmpit. toromac, în alte cuvinte. îmi pare rău, puțin,.. că n-am avu citatele astea celebre, care le văd pe-acu pe facebook. dar mă bucură la naibii de mult faptu că n-am adus, încă, nici o femeie ntr-acolo. cu toate că eram tentat s-o fac. totuși, într-un final, e decisiv (fără de-a avea vre-o influență asupra cazului), faptul că, locul unde-ți poți alina n-totdeauna durerea, și unde-ți poți simți copilăria și singurătatea, într-o manieră fermecătoare, ba chiar feerică, nu se poate compara cu nici unul altu, în care-ai fi trăit orișicît de multă iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu